În judeţul Mehedinti, prima secţie de pompieri, a fost înfiinţată în anul 1891. Prin urmare, la Severin, în locul bateriei de artilerie, s-a creat o secţie de pompieri, cu un efectiv format dintr-un sergent major, 3 sergenţi, 6 caporali, 30 de soldaţi şi 20 de cai.   

     Despre stingerea organizată a incendiilor pe teritoriul de astăzi al României există dovezi încă din timpul Daciei romane, însă instituţia pompierilor este atestată la mijlocul secolului al XVIII-lea prin "steagurile de foc" din Bucureştişi Iaşi, organizări bazate pe solidaritatea comunităţii în faţa primejdiei focului. Condiţiile concrete de la începutul veacului următor au determinat apariţia, la Bucureşti şi Iaşi, în 1845 şi respectiv în 1835, a primelor unităţi de pompieri militari, încadrate în armata permanentă, soldaţii urmând instrucţia de infanterie în paralel cu cea pompieristică.

   Istoria începuturilor a consemnat participarea efectivelor de pompieri din Bucureşti la stingerea Focului cel mare" din 23 martie 1847, sinistru care a distrus atunci peste 1800 de case şi prăvălii, precum şi la Bătălia din Dealul Spirii, din 13 septembrie 1848, moment de seamă al revoluţiei democratice din acel an. În memoria celor aproape o sută de ostaşi pompieri, care au căzut în luptă, în Bucureşti a fost înălţat "Monumentul Pompierilor".

   Ulterior, după modelul primelor două unităţi, în principalele oraşe ale României, s-au înfiinţat servicii de pompieri profesionişti, cu accentuat caracter militar, subordonate primăriilor. În anul 1874 s-au pus bazele Corpului Pompierilor Militari care cuprindea 15 unităţi care aveau în dotare şi baterii de artilerie. La războiul din 1877-1878, pompierii-artilerişti au participat cu forţa a şase baterii în compunerea armatei române, atât pentru apărarea teritoriului, cât şi la luptele din sudul Dunării, în Bulgaria de astăzi, împotriva armatei otomane.

   Contactele europene, mai ales cu Regimentul de pompieri din Paris, aderarea la primul organism internaţional de profil, constituit în anul 1900, "Comitetul Tehnic Internatţional al Focului", la care România este membru fondator, au impus începerea reorganizării pompierilor români, proces întrerupt de primul război mondial. Separarea de artilerie s-a produs la 2 august 1929, prin înfiinţarea Comandamentului Pompierilor care făcea parte din structurile armatei române, iar sub aspect administrativ depindea de Ministerul de Interne. Această organizare a fost legiferată în anul 1936 când, pentru prima oară, se defineau misiunile pompierilor militari: "prevenirea şi combaterea sinistrelor pe tot cuprinsul ţării". Tot din acea perioadă datează şi investirea acestora cu atribuţii concrete în domeniul protecţiei civile, cel de-al doilea război găsindu-i organizaţi, până la nivelul subunităţilor, ca formaţiuni militare de pompieri-apărare pasivă.

   Anii postbelici au conservat forma de organizare tradiţional militară a instituţiei pompierilor, procesul de modernizare cuprinzând, deopotrivă, planul conceptual şi cel material, la nivelul realităţilor tehnico-economice.

   După evenimentele din 1989, Grupul de Pompieri al judeţului Mehedinţi, ca şi celelalte unităţi similare, a înregistrat un spor de activitate, calitativ, dar mai ales cantitativ. Expresie a acestei realităţi, s-au constituit două subunităţi la nivel de companie, şi  pichete în oraşele Vânju Mare, Orşova şi Strehaia, prin dislocare din Compania de Pompieri Drobeta -  Turnu Severin.

   Începând cu decembrie 2004, prin unificarea Grupului de Pompieri şi a Inspectoratului de Protecţie Civilă, la nivelul judeţului Mehedinţi, a luat fiinţă Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă “Drobeta”, instituţie aflată în subordinea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Atribuţiile şi responsabilităţile noii instituţii sunt mult lărgite, acesta devenind stâlpul central al gestionării situaţiilor de urgenţă produse în judeţul nostru.

   Bătălia din Dealul Spirii de la Bucureşti - act eroic al pompierilor militari în apărarea revoluţiei de la 1848 şi prima afirmare patriotică a calităţilor morale şi de luptă ale ostaşilor tinerei armate române moderne, constituită în urma Păcii de la Adrianopole din 1829.

   Intrarea în Bucureşti a trupelor de invazie a prilejuit unităţilor române prezente în garnizoană - printre care şi Compania de Pompieri - unul dintre cele mai înălţătoare momente ale Revoluţiei române de la 1848: încleştarea din Dealul Spirii, devenită simbol al luptei pentru libertate şi independenţă naţională a poporului român. Comandantul Regimentului 2 Infanterie şi şeful garnizoanei Capitalei, colonelul Radu Golescu, primise ordin în ziua de 12 septembrie din partea Locotenentei Domneşti să deplaseze în ziua următoare subunităţile în Dealul Spirii, pentru a participa la primirea unei coloane otomane formată din aproape 6.000 luptători şi comandata de Kerim Paşa, ce urma să preia cazarma din acea zonă.

   Însă lucrurile au luat cu totul alt curs. Printr-o coincidenţă, în aceeasi zi de 13 septembrie, cu puţin timp înaintea sosirii trupelor otomane avusese loc înmânarea noilor drapele ale Regimentului 2 infanterie. Solemnitatea a influenţat moralul şi devotamentul ostaşilor, voinţa de a apăra demnitatea naţională.

   Aceeaşi stare de spirit îi caracteriza şi pe ostaşii Companiei de Pompieri comandaţi de căpitanul Pavel Zăgănescu; aceştia voiau să meargă cu toţii la cazarma din Dealul Spirii, convinşi de iminenţa unui conflict armat cu otomanii. Soldaţii lăsaţi pentru paza cazărmii au cerut comandantului lor: "Luaţi-ne şi pe noi, nu ne lăsaţi în cazarmă, ca pe nişte nevrednici, căci dacă acolo, în Dealul Spirii, va fi vreun război, noi vrem să murim cu fraţii noştri."

   Încleştarea propriu-zisă s-a declanşat ca urmare a unei altercaţii între un ofiţer al companiei de Pompieri (sublocotenentul Dinca Balsan) şi unul otoman; deşi împresuraţi din toate părţile de turci, pompierii s-au avântat cu curaj împotriva acestora, alternând focurile de armă cu lupta la baionetă şi lovind fără cruţare inamicul care, în pofida superiorităţii numerice, a fost cuprins de panica. Otomanii au reusit sa puna în pozitie de tragere doua piese de artilerie si au deschis focul asupra pompierilor.

   Aceştia au pornit împotriva tunurilor inamice şi după o scurtă luptă, au capturat gurile de foc, pe care le-au întors împotriva duşmanului. Efectele au fost puternice: din rândurile otomanilor au căzut zeci de morţi şi răniţi; numai că, din cauza lipsei de muniţie, în cele din urmă tunurile au fost abandonate.

   Pompierii nu au încetat lupta decât atunci când Kerim-Pasa, vazând că nu poate înfrânge rezistenţa garnizoanei din Dealul Spirii, a trimis un ofiţer care a propus încetarea focului, garantând în schimb "libera ieşire din cazarmă" - angajament care mai apoi nu a fost însă respectat de otomani.

   Pompierii au dovedit pe timpul luptei din Dealul Spirii vitejie, curaj şi dibacie în rezolvarea situaţiilor de luptă, capacitate de rezistenţă şi spirit de sacrificiu în inegala confruntare cu trupele otomane covârşitoare.